Sunt o străină printre cei cu
care îmi împart aerul, pămîntul și cerul. Am ajuns să fiu prizoniera
proprieimele plăsmuiri. Sufletul meu este cazat într-un corp în care nu-și
poate găsi liniștea. Se simte un găzdaș fugar și zbuciumat. Aleargă în atrii și
ventricule ca un criminal urmărit de remușcările amare ale conștiinței. Apoi se
plimbă prin plămînii obosiți ca prin coridoarele unui liceu, se coboară în
stomac în căutarea fluturilor care s-au înecat demult în valurile abundente ale
realității.
Mi-ai văzut de mii de
ori corpul, dar niciodată nu ai gustat din licoarea sufletului, mi-ai mirosit
gîtul dar nu ai simțit mirosul gîndurilor mele, mi-ai admirat genele ușor
curbate dar nu ai citit tristețea dintre ele, îmi observai dilatarea pupilei,
dar nu îți dădeai seama de răceala emanată de scleră. E mai ușor să crezi că în
spatele buzelor permanent rujate stă o ființă dependentă de make-up, greu
însă este să înțelegi ce efort depun ca să camuflez mușcăturile pînă la sînge
provocate de durerea care deseori îmi atacă sufletul. Mă privești în ochii
conturați întotdeauna cu negru și te grăbești să mă crezi o vulpe cochetă, cînd
de fapt sunt o lupoaică care-și urlă noaptea gîndurile la lumina unui felinar.
Nu am obrajii rumeni de la frig și nici bronzați de la soare, le dau culoare în
fiecare dimineață, certîndu-i că au preluat culoarea palidă a nesomnului meu.
Am riduri adînci, nu pentru că aș avea fața prea expresivă, dar pentru că mi-am
lăsat durerea să izvorască prin lacrimi mai mult decît ar fi trebuit. În
fiecare lună îmi împrospătez culoarea neagră a părului… Nu pentru că e
combinația perfectă pentru buzele roșii, dar pentru că așa scap mai ușor de
firele de păr cărunte cu care m-a înzestrat viața prea devreme. Poate credeai
că mă îmbrac în negru ca să par mai suplă… dar nici aici nu ai ghicit, sunt
năpădită de gînduri negre, port doliu în suflet. Doliu după cea care mi-a dat
viață, și doliu după mine însumi, cea care eram cîndva alături de ea.
Și dacă mă vezi
dimineața istovită de oboseală, nu te grăbi să ghicești în ce cluburi m-am
distrat, pentru că cel mai probabil am răscolit prin viața lui Bukowski,
explorînd culmile disperării lui Cioran, sau poate mi-am aruncat viața pe un
peron alături de cea a lui Paler ca mai apoi să-mi spună Coelho că sunt o
Veronika care se decide să moară, sau o Anna Karenina care niciodată nu se va
arunca sub tren, pentru că iubește prea mult viața.
Îmi place că mă vezi
neserioasă sau poate chiar proastă, sunt un specialist bun în a descoperi
superficialiica tine. La ce bun să încerc a demonstra contrariul dacă ai picat
testul din prima? Ai judecat după înfățișare! O înfățișare care nu mi-am ales-o
eu, care mi-a dat-o Dumnezeu pentru a-mi lăsa sufletul să trăiască acolo. Te
întrebi cine ești tu cel căruia mă adresez? Tu necunoscutul sau poate
prietenul… Tu cel care m-ai văzut o singură dată, sau care mă vezi în fiecare
zi.
Tu care mă vezi dar
nu mă cunoști.
Privește-mă,
analizează-mă, dar niciodată nu vei fi ”EU”!
Niciodată sa nu spui niciodata :)
RăspundețiȘtergere