”mă întreb”

… şi uneori mă întreb... dacă ai rămas în viaţă.   Cît de mult te-ai schimbat de la ultima oară cînd ţi-am strivit buzele, de ţi-a sîngerat sufletul, într-o sărutare ? Dacă mai ţii minte cum miroase pielea mea... fiindcă adesea seara mă trezesc de amintirea aromei pielii tale – de dorinţa nebună de a te cuprinde ! Dar nu te mai găsesc... Mă întreb dacă a mai fost viaţă după mine... Fiindcă în tot răstimpul ăsta de cînd te-ai hotărît să pleci nu mai ştiu ce a fost pentru mine... Probabil doar un reflex repetat continuu: inspiră, expiră, inspiră, expiră... Nu am mai îndrăznit să visez decînd ai plecat... Sunt cadavru. Mai ştii cum obişnuiai să îmi strîngi lacrimile de pe obraz cu guriţa ? Cum îţi netezeam spatele cu vîrfurile degetelor, cum îmi răspundea pielea ta cu fiori ? Mai păstrez şi astăzi fiorii tăi pe buricile degetelor mele... Şi cît de frumos zîmbeai... Mai ţii minte cît de frumos zîmbeai cînd îmi promiteai: Pentru totdeauna ? Mai ţii minte cum se încălcea trupul tău în jurul trupului meu, cum se ancora de el cînd ne era prea dor unul de celălalt, cum ne înghesuiam în paturi mici care ne erau destule ? ... şi cît de liniştit era. Ce ştii tu din toate şi cîte te-ai forţat să uiţi ( pierzîndu-te prin trupuri străine ) ? Inspir... expir.